Ce facem când apare sindromul impostorului în bordul de conducere?

Când au început să vină tot mai mulți antreprenori să îmi solicite serviciile de coaching și terapie 1 la 1, eu m-am confruntat cu ceva ce nu aș fi putut vreodată anticipa.

Nevoile multora dintre ei nu erau de maniera cum rezolvăm copleșirea decizională, echilibru muncă-timp liber, blocaje emoționale în fața acțiunii. Nu!

În număr copleșitor (pentru mine, atunci), au venit cei care se confruntau cu sindromul impostorului.
Și spun pentru mine atunci, pentru că acum, când scriu acest articol, tocmai m-am întors de la o conferință dedicată antreprenorilor clujeni; iar atunci când unul din speakeri a adresat întrebarea „cine se confruntă cu sindromul impostorului?”, eu doar am zâmbit privind cum, într-o sală cu peste 400 de persoane, cam jumătate din ei erau cu mâna sus.

Deci, provocarea este tot acolo. Doar pentru mine a devenit normalitatea cu care lucrez zi de zi.

Așadar, hai să vorbim azi despre elefantul din cameră.

În primul rând, să clarificăm ce este.
Sindromul impostorului este un tipar mental caracterizat de îndoiala cronică asupra propriilor competențe și realizări, și teama de a fi expus ca o fraudă, în ciuda dovezilor exterioare de succes.

Mai simplu spus, compania crește, echipa crește, rezultatele cresc. Responsabilitățile cresc.
Dar în interior apare o voce care îți bruiază focusul:

Dacă, de fapt, nu sunt eu chiar atât de competent pe cât cred ceilalți?
Dacă, la un moment dat, oamenii își vor da seama că improvizez soluțiile din mers?
Dacă… toate rezultatele astea nu au fost alceva decat noroc, coincidență sau oportunitate de moment?

Sindromul impostorului nu este modestie, nu este realism. Și nu are nicio legătură cu perfecționismul sănătos. Acestea sunt doar explicații, adesea sabotoare, pe care noi le găsim ca să ne justificăm gândurile și comportamentul.

În realitate, este incapacitatea psihologică de a integra intern propriile competențe, valoarea personală și rezultatele obținute.

Ceilalți văd

• cifre
• rezultate
• performanță
• clienți
• validare
• poziționare
• statut

Tu, prin filtrul sistemului tău intern, continui să evaluezi:

• nu e suficient.
• am avut noroc și de data asta.
• pot fi oricând demascat.
• nu sunt chiar așa de bine pregătit.

Și, paradoxal, sindromul impostorului apare foarte rar la oamenii nepregătiți.
El apare frecvent la oamenii preformanți, conștiincioși și implicați.

CUM ÎL RECUNOȘTI ÎN BORDUL DE CONDUCERE ȘI DE UNDE VINE?

1. Micro-management obsesiv

Apare nevoia de a verifica tot. De a controla tot. De a corecta chiar și cel mai mic detaliu.
Nu pentru că echipa ar fi incapabilă să livreze la standardul cerut.
Nu că tranzacția s-ar putea bloca pentru că a lipsit o cratimă sau o virgulă pe prima pagină a ofertei.
Ci că, în interior, inconștient, apare teama că dacă lucrurile scapă de sub control, se va vedea că eu nu sunt suficient de bun.

Astfel, control devine mecanism de reglare emoțională.

2. Supraîncărcarea și dificultatea de a delega

Sunt persoane care au mers la 3 cursuri și 2 workshopuri practice de dezvoltare a abilităților de delegare. Și, totuși, în dialogul lor rulează în continuare sintagma „nimeni nu face mai bine decât mine”.

Uneori, așa și este. Dar, de cele mai multe ori, în spate e doar nevoia inconștientă de a își demonstra valoarea prin efort.

Dacă se opresc, dacă deleagă, dacă formează sisteme automatizate și echipe autonome, apare anxietatea și gândurile de tipul „eu mai contez la mine în firmă?”.

3. Perfecționism care încetinește dezvoltarea afacerii

Deciziile sunt amânate constant.
Contractele se verifică de 3 ori.
Textele e-mailurilor sunt rescrise de zece ori.
Abordarea clienților noi încă așteaptă pitch-ul ăla perfect și de nerefuzat.
Strategiile nu sunt niciodată gata.

Când lucrurile sunt amânate ori aștepți inspirația supremă ca să faci ceva, acela nu e perfecționism. E doar un semnal că o parte din tine vrea să evite trăirea rușinii. Și aici e de investigat mult mai profund.

4. Dificultatea de a primi apreciere

Când cineva vine și te felicită pentru ceva ce ai realizat ori ai construit, iar reacția ta – interioară sau direcționată spre exterior – este de maniera:

• eh, nu e mare lucru.
• doar am avut noroc.
• putea să iasă și mai bine de atât de eram puțin atent.
• asta nu e nimic, să vezi ce a realizat Xsulescu…

Nu, nu e modestie. E un semnal de alarmă că acel compliment nu poate fi integrat.
Pentru că identitatea internă nu este aliniată cu realitatea exterioară.

5. Obsesia pentru validare

Bordul de conducere al companiei devine câteodată loc de luat decizii emoționale, nu doar decizii de business.

Când liderul caută confirmarea echipei, aprobabrea partenerilor, admirația colegilor de breaslă sau validarea de la alți antreprenori, acolo discuția nu mai este despre strategie. Discuția reală este despre reglarea propriei valori personale.

Când tu, în forul tău interior, nu îți poți evidenția, accepta și celebra valoarea pe care o generezi prin munca ta, vei căuta obsesiv validarea în exterior. Iar asta te va face prizonierul celor din jur, ca să nu mai zic la predispoziția de a rămâne în contexte pline de abuz și manipulare, tu fiind în misiunea supremă de a stoarce un strop de validare.

Buuun, dar hai să vedem – cum apare sindromul impostorului?
Că el nu începe nici în bordul de conducere, nici în fața echipei, nici în fața unei decizii cu miză mare.

De cele mai multe ori, în spate există:

• apartenență condiționată în copilărie. Când copilul trebuia să performeze pentru iubire. Când trebuia să fie cuminte ca să fie acceptat. Când trebuia să demonstreze că e cel mai deștept/cel mai harnic/cel mai rezilient ca să simtă că are loc și el în familie.

Astfel, percepția valorii personale a devenit dependentă de rezultat încă din anii de start ai vieții.

• critică permanentă sau standarde imposibile în copilărie. Mulți antreprenori din generația Millenial au crescut în medii unde greșeala era aspru sancționată, performanța era norma zilnică, iar succesul nu era celebrat, ci ducea automat la creșterea standardului.
  Deja celebrul dialog: ai luat 10? Dar Gigel ce notă a luat? Tot 10? Și tu de ce nu ai luat 10 cu felicitări?!? Ceapa ta de copil, că ai toate condițiile să înveți!
  
  Cu certitudine, părinții aveau intenții bune. Dar rezultatul comportamentelor de acest tip nu este niciodată motivarea creșterii, ci dezoltarea unei relații interne bazată pe auto-critică, hipervigilență, rușine latentă și frică uriașă de eșec.
  
  Paradoxal, apare și frica de succes, pentru că și succesul a fost penalizat, iar copilul ajuns acum la vârsta adultă – nu se mai teme de reacția părinților – dar are modele și oameni pe care îi admiră, și inconștient se declanșează tema că succesul său poate să nu fie validat de aceste persoane care au o importanță ridicată pentru el.
  
  Acum, că e mai clar peisajul psihologic din spate, înțelegem că multe persoane au învățat de foarte devreme că valoarea lor vine din a fi cei mai buni, cei mai inteligenți, cei mai apreciați, cei mai utili, cei care salvează, cei care rezolvă rapid. Problema e ca societatea modernă oferă bază de comparație infinită pe foarte multe dimensiuni ale lui „cel mai…”.
  Iar sistemul nervos construit pe comparație nu va simți niciodată suficiență.
  
  CUM INTERVENIM PENTRU REGLARE?
  
  Îți spun din start că nu există „vindecarea în 4 pași” care te scapă în 3 săptămâni de sindormul impostorului. E de stat în proces mai profund, e de săpat în trecut, de identificat, de resemnificat și de creat experiențe noi care să contribuie la rescrierea sănătoasă a hărții tale mentale.
  
  În semn de apreciere că ai rămas cu mine și ai parcurs textul până aici, îți las în dar un exercițiu practic pentru atunci când conștientizezi că apare acest sindrom al impostorului și pune stăpânire pe gândurile tale.
  
  Iată exercițiul: separă faptele de inferențe!
  
  Ia a foaie de hartie și împarte-o în două coloane
• coloana 1 | fapte observabile:
  – ce feedback primești repetitiv?
  – ce rezultate există concret?
  – ce ai construit efectiv?
  – ce problemă rezolvi în mod real, constant?
• coloana 2 | povestea interioară
  – ce îți spui despre tine în dialogul/monologul interior?
  – ce presupui despre ce se întâmplă?
  – ce anume te temi că vor descoperi ceilalți?

Din experiența de lucrur 1 la 1 în cabinet îți spun că majoritatea oamenilor descoperă în urma acestui exercițiu, că treăiesc mai mult în poveste decât în realitate.

Articolul ăsta a devenit deja foarte lung, așa că dacă îți dorești alte exerciții de intervenție rapidă pe sindromul impostorului, scrie-mi și îți mai trimit o listă cu încă 3 exerciții practice, aplicabile imediat.

În încheiere, vreau să subliniez o idee importantă pe care puțini lideri o aud.

Sindromul impostorului nu înseamnă că ești fraudă. Înseamnă doar că foarte des sistemul tău nervos nu s-a simțit suficient de în siguranță încât să integreze cu adevărat propria ta valoare.

Când înțelegi asta, ești pregătit să faci schimbarea de paradigmă de la cum fac să demonstrez mai mult? la cum fac să construiesc o relație mai sănătoasă cu mine, în timp ce continui să performez?

Iar asta schimbă tot jocul.